Diana Vreeland este o legendă a modei internaționale, fiind, probabil, alături de Coco Chanel, cele două personalități feminine care au influențat iremediabil industria luxului în secolul XX. Caracter puternic, admirată de întreaga lume pentru stilul unic și original, Diana Vreeland a fost deseori supranumită „împărăteasa Modei”, fiind considerată răspunsul Americii la influența covârșitoare pe care a avut-o Coco Chanel în Europa.
La aproape 30 de ani de la moartea sa, nepotul acesteia, Alexander, a venit la București pentru a lansa în România parfumurile care poartă numele bunicii sale și pentru a discuta despre moștenirea pe care Diana Vreeland a lăsat-o omenirii.
Cu această ocazie, Alexander a oferit un interviu în exclusivitate pentru The Grand Magazine, oferindu-ne foarte multe detalii intime despre cea care a fost o figură emblematică la Harper’s Bazaar vreme de 26 de ani și, apoi, redactor-șef la Vogue USA.
Diana Vreeland a fost, cu certitudine, o femeie cu o personalitate foarte puternică. Au fost oamenii din jurul ei intimidați de felul ei de a fi, de caracterul său unic?
Diana Vreeland era, cu siguranță, o femeie care intimida. A știut întotdeauna ce își dorește și a știut mereu să își susțină punctul de vedere, fără îndoială acest lucru. Dar, în același timp, avea o credință foarte interesantă: nu a crezut niciodată în ideea de a spune lucruri negative, nu îi plăcea să critice.
Nu ar fi spus vreodată „aceasta este cea mai urâtă cămașă pe care am văzut-o în viața mea”. Prefera să zică „ooo…îmi place ceasul tău foarte mult”. Îi plăcea să spună lucruri pozitive, chiar dacă era greu să le identifce. Nu era mereu pusă pe critică.
Deci oamenii care o înconjurau aveau curajul să vină să îi spună dacă ei ar fi simțit că lucrurile trebuiau făcute în altă manieră…
Nu aș putea zice dacă așa au stat lucrurile, doar că ea știa foarte clar ce își dorea de la fiecare proiect în parte, așa că nu oferea foarte multe oportunități de critică din partea celor din jur. Ce pot să spun însă, cu siguranță, este că îi plăcea să se înconjoare mereu de oameni foarte talentați, foarte creativi, așa că toate discuțiile erau foarte inspiraționale, pentru ambele părți.
Dacă vă uitați la istoria oamenilor care au colaborat cu ea, de la fotografi până la stiliști, din anii ’30 până în anii ’70, a lucrat întotdeauna cu cei mai buni și i-a ajutat pe aceștia să atingă potențialul maxim. Nu se ducea să le zică cum trebuie să facă lucrurile, îi lăsa să își facă meseria pentru că avea încredere în capacitatea acestora să realizeze lucruri minunate.
Cum era Diana Vreeland în postura de mamă, de soție, de bunică? Era diferită de cea pe care o vedeau toți cei din jur?
Eu cred că era, așa am simțit-o. Era o bunică grozavă. Mă asculta și avea mereu timp pentru mine, deși era foarte ocupată. Vorbeam mult și mă întreba care era opinia mea, nu avea deloc o idee preconcepută despre cum gândește un copil.
Voia să învețe mereu ceva, inclusiv din discuțiile pe care le purta cu mine. În zona modei, acei vizionari care s-au înconjurat de oameni creativi sunt cei care au reușit să uimească lumea prin munca lor.
Dianei îi plăceau mirosurile foarte mult, mai ales în intimitatea casei, unde își injecta parfum în perne și avea permanent aprinse lumânări aromatice. Avea vreo aromă preferată, ceva care să îi ofere inspirație mereu?
Așa este, avea o obsesie pentru mirosuri. I-au plăcut dintotdeauna aromele orientale, aromele puternice. Adora excesul, ideea că mai mult este, întotdeauna, mai bine.
Sunteți de mulți ani parte a industriei modei, în special cea de lux, lucrând pentru Giorgio Armani și Ralph Lauren. A fost moda impregnată ADN-ului dumneavoastră sau a devenit o parte importantă de viață pentru că ați crescut alături de ea?
Bunica și bunicul meu au avut doi băieți – unul a devenit diplomat american de succes și ambasador, iar celălalt a fost un arhitect foarte bun, profesor la universitate. Deci nimic în legătură directă cu industria modei. Mama mea a fost scriitoare, deci, la fel, fără vreo conexiune puternică cu industria în care a activat Diana. Fratele meu e călugăr și soția mea este producător de film.
Așa că aș putea spune că sunt singurul din familie care a rămas ancorat în acest domeniu. Noi nu am crescut într-o casă în care se punea mare preț pe modă. Acasă noi discutam despre politica externă, aproape în fiecare zi, pentru că tatăl meu era foarte priceput la asta.
Tatăl meu trăiește și astăzi, are peste 90 de ani, și, dacă îl pui să nominalizeze zece creatori de modă, cred că nu poate să zică mai mult de șase, maxim (râde). Deci pasiunea mea pentru acest domeniu ar putea fi parte din ADN-ul meu, ar putea fi așa.
Diana Vreeland a spus, la un moment dat, că „puterea trebuie să fie lucrul cel mai toxic din lume și, dintre toate formele existente, faima este deasupra tuturor”. Îi era teamă Dianei de faimă?
Este o întrebare foarte bună dacă se temea, într-adevăr, de faimă. Atunci când era redactor-șef la Vogue USA, oamenii care se ocupau de reviste erau în spatele scenei, nu erau atât de cunoscuți. Dacă acum aș numi un editor de pe prima pagină a New York Times, probabil că majoritatea nu ar ști acel nume și, cu siguranță, nu ar ști cum arată respectivul. Așa era și atunci.
Când era la Vogue, acel rol era mult mai discret decât este astăzi. Nu era Instagram, nu erau rețele sociale. Atunci când soția mea a făcut un documentar despre bunica mea, nu am reușit să găsim decât patru interviuri televizate despre bunica, în toată cariera ei. Pun pariu că astăzi, orice redactor-șef de revistă de modă, chiar și aici, în România, poate da cinci interviuri în fața camerei într-o săptămână. Faima atunci era altfel.
Apoi, s-a hotărât să lucreze cu Metropolitan Museum din New York și a început să aibă acele expoziții, care culminau cu o mare petrecere anuală. Abia atunci a devenit faimoasă în forma pe care o știm noi astăzi. Foarte târziu în viața ei.
A devenit faimoasă într-un final, dar cred că nu a fost așa o bună parte din cariera ei. Cred că era foarte respectată și faimoasă, dar numai într-un anturaj restrâns de oameni. Dacă erai un designer, editor sau un fotograf, cu siguranță știai cine este Diana Vreeland. Dar asta nu cred că este faimă, este o formă de respect față de munca pe care o faci zi de zi.
Un alt citat celebru al Dianei Vreeland este cel referitor la vârstă. A spus de nenumărate ori că are o problemă mare în a-și aminti când era ziua ei de naștere. „Vârsta este un lucru cu adevărat plictisitor”. Ce a vrut să spună prin acest lucru?
Eu cred că ea se referea la ideea că sunt alte lucruri mai importante în viață, în afară de ziua de naștere și că vârsta trebuie să treacă mereu pe planul secund. Mai important este să știi ce vrei să faci cu viața pe care o ai înainte și ce facem cu timpul de care dispunem.
Nu vorbea niciodată despre zile de naștere, nu dorea să celebrăm vreo aniversare de-a ei sau a altcuiva, ea credea că cei care pierdeau timpul cu aniversări făceau mare lucru din nimic.
Ați venit în România ca să promovați parfumurile care poartă numele bunicii dumneavoastră – Diana Vreeland Parfums. Cum ați descrie această colecție într-o singura frază?
Parfumurile Diana Vreeland sunt luxuriante, foarte frumoase, o colecție de arome care au fost create cu multă sensibilitate și creativitate de către un parfumier cu mare experiență internațională. Ele sunt, astfel, globale, foarte elegante, sofisticate, unice.
Se simte atingerea unei femei, atunci când ne referim la felul în care sunt tratate ingredientele. Aceste parfumuri sunt, în realitate, povestea noastră.
Diana Vreeland a spus că Europa a fost o sursă de inspirație pentru ea și că a trăit o viață extraordinară aici, pe bătrânul continent. Totuși, întreaga ei carieră a fost legată de continentul american. A fost SUA un tărâm al oportunităților pentru Diana Vreeland?
În industria modei, America le permite oamenilor să își exprime creativitatea și unicitatea. Aici, credința că oricine poate face orice își propune este puternic înrădăcinată în conștiință fiecăruia.
Atunci când bunica mea a devenit Fashion Editor la Harper’s Bazaar, nu mersese la facultate, nu muncise până în acel moment. Ea pur și simplu a intrat în această meserie și și-a făcut treaba din primul moment. Ar fi putut funcționa acest lucru în alte orașe sau în Europa? Nu știu, nu vom avea niciodată răspunsul la această întrebare.
Eu am crezut mereu că creativitatea și originalitatea sunt respectate oriunde în lume, așa că nu am niciun motiv să cred că, dacă ar fi trăit în Franța, nu ar fi putut să conducă o revistă de acolo. Tatăl ei era englez, mama era din America și ea a crescut în America, și-a întemeiat familia acolo….
A fost o perioadă în care bunicul meu a lucrat într-o bancă din Anglia, în Londra, la începutul anilor ’30, și, apoi, au vizitat Europa de două ori pe an, pentru tot restul vieții.
Eu cred că Diana a respectat ideea că marea creativitate în industria modei a pornit din Europa, relația ei cu Europa era foarte importantă, dar nu am auzit-o vreodată să spună că și-ar fi dorit să trăiască în Europa. Nu a fost genul de persoană care să spună, la bătrânețe, că și-ar fi dorit să trăiască undeva în sudul Franței.
Nu era genul ei, ea a muncit până în ultima zi în care a putut să facă acest lucru. Ea a cunoscut consacrarea în New York și, dacă ți se recunosc meritele în această metropolă, îți sunt recunoscute oriunde în lume.
Moștenirea Dianei este dusă mai departe de dumneavoastră, prin intermediul parfumurilor care îi poartă numele. Dacă ar fi să nominalizați care au fost cele mai importante lucruri din viața bunicii dumneavoastră, care ar fi acelea?
Aș spune că atât creativitatea, dorința de a crea mereu, cât și respectul pentru oamenii care făceau același lucru ca ea. I-a plăcut să fie înconjurată mereu de oameni talentați și acest lucru a fost mereu fascinant la ea.
Ați spus, la un moment dat, că atunci când Diana și-a cunoscut soțul, a știut din prima clipă că el îi va fi alături pentru toată viața. Ulterior, când a fost să aleagă între familie și carieră, care a fost decizia ei?
Cred că atunci când au fost momente de cumpănă, de alegere, Diana a ales cariera. Nu știu dacă asta a fost dorința ei explicită, ci pur și simplu cred că munca a acaparat-o, așa cum se întâmplă multora dintre noi.
Nu cred că a fost o decizie strategică, dar, în momentul în care ești redactor-șef al Vogue, acest lucru îți consumă mare parte din viață. Ea a locuit cu bunicul meu, își petreceau vacanțele împreună, dar cred că, în realitate, copiii ei au avut de suferit pentru că era foarte implicată în tot ceea ce făcea, și, în același timp, au avut de câștigat pentru că era atât de dedicată meseriei.
Este interesant faptul că Twiggy, un model foarte cunoscut în anii ’60, a declarat, în cadrul unui interviu, că a învățat de la Diana Vreeland un lucru foarte important – disciplina. Atunci când bunica a murit, Richard Avedon, faimosul fotograf, cred că el era, a spus ceva foarte adevărat – ”Diana never wanted anyone to know how hard she worked” – „Diana nu a dorit să știe lumea cât de mult a muncit ea” – tocmai pentru că voia ca totul să pară natural și extrem de ușor, deși nu era deloc așa.
Bunica mea era o persoană foarte muncitoare, cred că în acea perioadă erau până la 20 de ediții de Vogue pe an, de multe ori apăreau două pe lună, deci era un volum de muncă enorm.
Dar era fericită, pentru că făcea ceea ce îi plăcea…
Era, într-adevăr, foarte fericită. Probabil că de aceea avea atât de multe idei, chiar și la bătrânețe. Pentru că îi plăcea ceea ce făcea, își iubea meseria….