Într-un dialog sincer și plin de reflecții, actrița Ana Ularu vorbește despre parcursul său artistic, sensul succesului în actorie și rolurile care i-au marcat cariera, de la scena teatrului românesc la platourile internaționale de film. În plus, aceasta dezvăluie cum găsește echilibrul în viața de zi cu zi, cum percepe evoluția cinematografiei românești și ce înseamnă pentru ea curajul și implicarea socială prin artă. Mai mult, ne oferă câteva detalii din cel mai nou proiect în care este implicată – un reality show cu adevărat excepțional.
La 40 de ani abia împliniți, ai deja o carieră solidă în actorie. Care a fost momentul în care ai știut că vei face acest lucru pentru tot restul vieții?
Mulțumesc. Mi se pare frumos și cumva utopic să numești cariera în actorie „solidă”. E ceva atât de efemer, imposibil de cuprins, de volatil la meseria noastră. Avantajul este că te menține copil, indiferent de constructul uman de timp, așa că 40 nu înseamnă nimic în timpul circular din scenă, de exemplu. Aveam 6 sau 7 ani. Participam la o repetiție cu „Teatru Descompus” al lui Matei Vișniec, în regia Cătălinei Buzoianu, și am auzit, ascultat, simțit cum spunea Maia Morgenstern monologul fluturilor mâncători de carne. Mi s-a părut o putere incredibilă, nepământeană, să poți manipula realitatea doar din tine, din vocea și emoțiile tale. Am vrut de atunci să fac și eu asta. Nu m-am răzgândit încă.
Ai jucat în multe producții internaționale și românești – care au fost diferențele pe care le-ai observat între cele două moduri de lucru?
Nu există diferențe majore. Am lucrat și în multe filme independente internaționale, așa că nu putem porni un dialog legat de bugete, de exemplu. Dragostea față de mediu și abandonul cu care ne oferim toți platoului de filmare – fie ploaie, fie vânt, fie locații cu potențial de vătămare – e aceeași peste tot. Suntem fugiți cu circul și gata să fim în disconfort pentru ce facem. Poate că e mai puțină bășcălie și mai multă concentrare „dincolo”. Adică umorul e perfect binevenit, dar există un instinct comun despre când anume trebuie dat spațiu unei scene să respire, unui act să funcționeze în siguranță etc. Noi, românii, avem vocația punchline-ului și uneori vrem să fim vocea aia auzită în tăcere.
Ce criterii contează cel mai mult pentru tine atunci când accepți un rol – scenariul, regizorul, complexitatea personajului sau poate chiar instinctul?
Instinctul primează. Povestea, mereu. Dar am acceptat roluri de dragul unui actor, în primul rând, de exemplu din bucuria de a lucra cu el și de a-i vedea strălucirea – e vorba de Sean Harris.
Dacă ar fi să dai o definiție a succesului în actorie, cum ar suna ea?
Curiozitate și bucurie constantă de a face meseria, de a te juca de-a alt om. Și să ai de lucru constant, ceea ce e utopie totală.
Cum vezi evoluția cinematografiei românești astăzi?
Ca un spectator avizat 🙂 E minunat ce se întâmplă în cinematografie, mă entuziasmează apariția vocilor noi și a stilurilor noi de expresie, mă bucură artiștii tineri care vin să spună povești sincere, nu să se strâmbe în oglindă.
Cum ai descrie experiența de la emisiunea „Trădătorii”, cel mai recent proiect în care ești implicată în această toamnă?
Un proiect FABULOS. Un format excelent, plin de suspans, jocuri psihologice și bogăția naturii umane, unde am întâlnit tot felul de oameni care mi-au rămas tare dragi. Și concurenți și echipa.
Care crezi că sunt ingredientele care promit ca acest produs să fie unul de succes pentru public?
După părerea mea, concurenții sunt extraordinari. Sunt oameni normali și speciali, haioși și profunzi, inteligenți și excelenți strategi deseori. Apoi, întorsăturile de situație, momentele când favoriții cad din grație, când suspiciunile cresc și conflictele explodează – absolut material de prime-time. Și, hai să fim sinceri, arată excelent. Castelul e superb, oamenii sunt frumoși, e plăcut estetic – un produs internațional valoros la standardele cele mai înalte.
Care sunt lucrurile mici din viața de zi cu zi care îți aduc echilibru și te încarcă cu energie?
Familia mea, ceea ce e o binecuvântare esențială alcătuită din sute de momente mici și magice. Sportul. Muzica. Momentele de liniște când mă pot aduna, redescoperi, analiza și extrage din responsabilități.
Într-o lume a influencerilor și a noilor valori, crezi că actorii au responsabilitate socială prin rolurile pe care le aleg și mesajele pe care le transmit?
Nu cred că există artă fără implicare socială, fără sămânța de revoluție sau de justiție, fără nevoia de a chestiona status quo-ul. Nu cred în a face ceva fără să îți fi pus cel puțin o întrebare incomodă care se referea la mai mult decât ființa ta. Cred că avem obligația de a cunoaște, de a ne implica, de a ne schimba părerile după multă analiză, apoi de a sintetiza asta în ceea ce spunem pe scenă, în orice formă.
Dacă mâine ți-ai permite o zi complet liberă, fără nicio obligație, cum ar arăta cele 24 de ore?
Aș citi, probabil. Și aș bea multă cafea.
25 de ani s-ar traduce simplist printr-un sfert de veac sau un moment aniversar. Pentru unii e o viață întreagă, iar pentru alții e doar o fracție. Cum ai sumariza ultimii 25 de ani din viața ta?
Sunt anii în care m-am dăruit meseriei, cu totul. Am devenit om mare. M-am păstrat adolescentă în nucleu. Am iubit, am pierdut, am făcut tâmpenii, mi-am schimbat păreri, am creat oameni fictivi care au făcut deseori bine real spectatorilor sau măcar le-au dat un impuls electric la inimioară. M-am apucat de fumat și am lăsat fumatul. Am ieșit prima oară din țară acum 25 de ani, pe cont propriu, cu un spectacol de teatru. Am fost independentă, mi-am luat valizele în spate de bucurie sau supărare, m-am oferit și m-am luat înapoi. Am adus pe lume un om senzațional. Un om magic. Am scris, am spus, am cântat, am urlat. Am scandat. Am recitat. Am alergat și luptat. M-am bucurat. Abia aștept să văd ce mai urmează.
